Moața

         © andreea gheorghiu

Un cap de fetiță cu ochi albaștri, vii, îndrăznind să te privească de sub părul bălai. Dar timiditatea și buna-cuviință, desprinse parcă din sfiala florilor, o fac să-și rețină zâmbetul. Roșeața obrajilor trădează emoția copilului aflat în prag de lume. Privit atent, acest chip ascunde totuși, în ingenuitatea lui, o neașteptată maturitate, maturitatea lucrurilor pe care timpul nu le-a putut clinti din matca lor. În armonie cu fondul, basmaua roșie cu petale și steluțe brodate, o căldură mai degrabă decorativă, de vegetație stilizată sub razele unui soare care nu se vede. În spate, poarta maramureșeană, împrumutând, surprinzător, tonuri de albastru dulce, mătăsos, desprinse din reflexele pe care podoabele abia sugerate ale cămășii țărănești le aruncă. Aceste tonuri de albastru, albastrul tăcut al cerului și acordurile cromatice sugerând când frăgezimi vegetale, când strălucirea minerală a pietrei prețioase, încântă în tabloul Andreei Gheorghiu, Moața. O temă tradițională devine aici motiv de reflecție și invită ochiul grăbit de astăzi să regândească rosturile străvechi, să le pătrundă înțelesul și mai ales să-și însușească sensurile simplității, ale statorniciei și ale acelui gen de familiaritate naturală cu universul, așa cum simbolurile de pe porțile maramureșene, soarele, funia răsucită, arborele vieții, sugerau că legătura dintre cer și pământ, dintre om și univers era nu numai posibilă, ci fapt viu, certificare a echilibrului și, astfel, formă de veșnicie.

Costin Tuchilă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: